sâmbătă, 28 iunie 2014

NEIUBIREA - sindromul care poate duce la DISPARIŢIA OMENIRII

"Păcatul" cunoştinţei, curiozitatea rasei umane, ne-au adus în pragul unei adevărate crize existenţiale. Progresul tehnologic a ajuns să pună în pericol evoluţia noastră, să pericliteze mediul în care trăim şi automat, să ne dicteze stilul de viaţă, valorile şi destinul. Trăim in medii artificiale şi ne hrănim atât fizic, cât mai ales spiritual, cu produse ale unei gândiri impuse de o mână de oameni... Am ajuns reci, indiferenţi, laşi, egoişti, siguratici. Iar refuzul (re)cunoaşterii sau auto-inhibarea sentimentelor, ne vor arunca în pragul pierderii simţurilor, al incurcării nevoilor şi, într-un final, la auto-exterminare.

Suntem o societate de actori bine antrenaţi, ne jucăm rolurile "cuminţi" şi cu zâmbete largi, pentru a cui mulţumire...?

Sunt conştient că retorica vă poate părea de la bun inceput una religioasă, dar nu este! Explicaţia acestor reflecţii o reprezintă impresia lăsată de filmul pe care l-am urmărit în această după-amiază şi care a reuşit să îmi răspundă foarte multor întrebari, unele vechi, altele rezultate din context... Orbiţi de minunăţiile cu care societatea consumistă şi marile companii ne inundă zilnic, suntem tentaţi să ne izolăm de Natură şi chiar unii de alţii. Alegem să locuim în metropole aglomerate, dar ne punem intimitatea între prioritaţi. Tânjim după afecţiune, dar folosim calculatorul sau telefonul pentru comunicare. Ne dorim o viaţă sănătoasă, dar cumpărăm orice produs presupune mai puţin timp pentru preparare - doar să fie mult şi ieftin. Ne-am amestecat valorile cu simţul autosatisfacţiei, din laşitate, din dorinţa searbădă de a ne lăuda fiecare cu câte ceva, deşi, adânc în suflet, dezamagirea există. Ne-am jucat de-a creatorii, am exploatat tot ce se putea de pe Terra, dar nu am înţeles nimic din perspectiva progresului. Avem falsa impresie a invincibilităţii prin intermediul cercetării ştiinţifice şi am ajuns să ne fabricăm chiar organe de schimb, uitând că sufletul nu va putea fi niciodata replicat. Până când va mai avansa ştiinţa, conducându-ne către o absolută involuţie spirituală şi senzorială?! Până la primul accident produs în cadrul sofisticatelor laboratoare ale savanţilor scăpati de sub control şi crearea unui virus care să ne distrugă pas cu pas, fiecare simţ care ne menţine în relaţie atât cu mediul înconjurător, cât mai ales cu semenii...

NEIUBIREA. Refuzul oricărui act de relaţionare, reciprocă cunoaştere, adorare sau dăruire, de teama unei iminente dezamăgiri, suferinţe. Actul suprem de laşitate, care va duce la dispariţia umanităţii, trebuie stopat! Suntem fiinţe raţionale, dar şi spirituale, însă mediul plin de obiecte, forme şi obiceiuri "contondente", ne va dezvolta obiceiul izolării. Ce se poate întâmpla de aici înainte? Un regizor talentat a imaginat o peliculă din care am realizat pericolul - pierderea simţurilor, a senzaţiilor, a dorinţelor... Ideea de societate destrămată, dispariţia emoţiilor, şi într-un final a nevoilor, rând pe rând... Pelicula se numeşte PERFECT SENSE şi prezintă situaţia creată de apariţia unui virus care duce la pierderea treptată de catre oameni, a tuturor simţurilor.

Totul începe cu pierderea mirosului şi odată cu el, oamenii conştientizează importanţa acestuia în relaţia cu creierul - multitudinea de amintiri care se vor pierde odată cu acesta, datorită legăturilor între mirosul diferitelor lucruri sau "situaţii"... cu întâmplări din trecut. Urmatoarea mare dramă este dispariţia gustului, iar odată cu ea, riscul morţii prin înfometare, din lipsa dorinţei de a ne hrăni şi a nevoii de "întreţinere". Plăcerea gustului este înlocuita cu cea a simţirii texturilor şi a temperaturii hranei, în disperata încercare de a face o diferenţă sezizabilă şi de a păstra interesul oamenilor pentru hrană... Auzul este următorul simţ care se pierde şi odată cu el, comunicarea verbală ajunge inutilă. Omenirea rămâne legată de realitate doar prin intermediul vederii. Însă în scurt timp rămân cu toţii în beznă... Ce mai reţin oamenii ca valori după tot acest dezastru?! Sentimentele...
In felul acesta intunericul coboară asupra lumii. Dar mai întâi există momentele de strălucire: o tresarire comună a lobului temporal al creierului, o apreciere profundă a ceea ce înseamnă să fii în viaţă, dar mai presus de toate o nevoie comună de a fi lângă ceilalţi... de a oferi caldură, înţelegere, acceptare, iertare, dragoste.
Pentru ca povestea să fie ambalată într-o formă seducatoare, acţiunea are în centru un cuplu - ea lucrează într-un centru de cercetări din Londra, iar el este chef într-un restaurant... de la scara blocului ei. Se cunosc, se plac, se îndrăgostesc, dupa care acţiunea prezintă modul în care incearcă aceştia să reziste, să se adapteze şi să accepte evoluţia realităţii, fără a periclita în vreun fel relaţia dintre ei... Pe drumul către "înţelegere", sentimentele apar şi dispar, îndrăgostiţii se rănesc şi apoi tot reciproc se vindecă, dar iubirea nu piere niciodată, ea se poate, cel mult, transforma într-un sentiment de apartenenţă, mai "domestic", mai cuminte, dar în acelaşi timp, mai puternic!

În final, încerc să concluzionez: în eventualitatea, dacă nu chiar certitudinea unui dezastru, a unei serii de evenimente care să încerce societatea în ansamblu, singura armă de apărare a individului rămâne relaţia cu persoana apropiată. Momentele petrecute împreună pot reprezenta adevarata hrană pentru suflet şi trup, chiar în lipsa oricărui simţ, a dispariţiei treptate a percepţiei asupra realităţii. Suntem făcuţi pentru a iubi, iar din lipsă de iubire se poate produce o catastrofă planetară, dar tot întoarcerea la sentimente şi asumarea riscului de a suferi în relaţiile cu cei aleşi, ne pot salva de la extincţie... 

Numele meu este Alin Marina. IUBESC, DECI EXIST!