Florin Popescu - BARONUL PMP, în ''excursie'' la DNA

Apar primele semne ale căderii unui imperiu mafiot: Florin Aurelian Popescu, Elena Udrea, Monica Macovei, Traian Băsescu.

Alăturarea celorlalte personaje din aceasta fotografie este pur întâmplătoare...?
Sau... cum ar spune domnul Mircea Diaconu într-un moment celebru alături de regretatul Toma Caragiu: NU AM GĂSIT ALTĂ RIMĂ...

Trădătorii de neam și țară trebuiesc pedepsiți aspru! Acestia reprezintă doar vârfurile unui lanț de profitori de pe urma naivității unor români care au crezut că în spatele declarațiilor populiste stau și soluții concrete pentru binele comun. Ce au realizat după? DEZASTRUL DINTRE ANII 2008 - 2012! Sute de mii de șomeri, milioane de familii aruncate în pragul sărăciei - al disperării, sute de mii de bugetari lăsați fără sporuri și ale căror salarii au fost tăiate cu 25% și multe alte fapte demne de renumele Băsescu&Co. În tot acest răstimp, clientela băsistă prospera de pe o zi pe alta - își umflau conturile din contracte cu statul pe lucrari inventate pe genunchi ca să doneze mai târziu din pradă, către partidul de suflet, pentru campania electorală - SUNĂ ACUZAȚIILE DNA.

Potrivit site-ului POLITICA BROAȘTEI, fostul baron PDL Dâmbovița, actual PMP, șef național de campanie al partidului doamnei Udrea, s-a prezentat la Direcția Națională Anticorupție, fiind citat într-un dosar în care este cercetat pentru corupție. Potrivit unor surse judiciare citate de Agerpres, parlamentarul a fost chemat la DNA pentru a i se comunica că este pus sub învinuire. Sursele au precizat că Florin Popescu este suspectat că ar fi pretins bunuri pentru a le da alegătorilor, în scop electoral, în campania electorală din 2012.

Florin Popescu: Am fost citat telefonic. Voi da o declaraţie după ce ies de la audieri. Sunt la dispoziţia justiţiei, dacă am greşit, să plătesc!

Aș încheia cu câteva versuri pe care le-am postat eu încă din 2012, dar ale căror mesaj este încă, FOARTE ACTUAL:

Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt

Să vrem noi sânge, nu pământ!

Când nu vom mai putea răbda,

Când foamea ne va răscula,

Hristoși să fiți, nu veți scăpa

Nici în mormânt!!!

Adevărații ''TIRANI'' care au ingropat România

A înviat Hristos, și ieri vă spuneam că aștept și învierea neamului românesc... În cea de-a treia zi, vă mai mărturisesc ceva: îl vreau pe Ceaușescu înviat, pe Ștefan, Mihai, pe Cuza și pe Vlad! Un singur mort își merită pedeapsa, suferința, groapa... Traian.

Traian nu poate fi un singur om. Este o stare, o dihonie generalizată în rândul discipolilor căpeteniei răului. Și mă tem că urmele acestei plăgi se vor cunoaște mult timp după momentul 21 decembrie 2014, atunci când trista figură care ne-a nenorocit timp de 10 ani - poate pentru 20 înainte, va părăsi cârma pe care și-a pus scârbavnicele amprente. Sper eu, ca la puțin timp după, acelasi ''capo'' să fie amprentat și aruncat în celula pe care o merită, să îi urmeze și famiglia... și toata gloata de mișei!

Deși departe de a putea fi considerată sectă, această adunătură de dușmani ai neamului, TRAIAN, își va fi lăsat deja prin testament otrava, adânc în conștiința noastră. Însă acest popor va reuși să-și administreze pe deplin antidotul, doar dacă va înțelege cu adevărat interesele ce orbitează cu mult chiar înainte de așa numita Revoluție din 1989, în jurul în jurul binecuvântatei noastre patrii. Acestea se numesc AGENTURI. Veți recunoaște imediat termenul pe care tovarășul Nicolae Ceaușescu îl repeta obsesiv în ultimele sale luări de poziție, care acum par mai adevărate pe zi ce trece...

În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu anunţa că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar... Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii ‘80, anii atât de cumpliţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor.

Îmi povestesc prieteni despre tonul cu care ''Europa Liberă'' a comentat, la început, această situaţie: se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele investiţii – canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!

Prin anii ‘87 – ‘88, tonul ''Europei Libere'' a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile.

Oare cum ar fi arătat acum lumea și ce s-ar fi întâmplat cu ''finanţa mondială'' dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989?

Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii... În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute?

Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru ''finanţa mondială'', pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe care ar fi putut-o avea „MODELUL ROMÂNESC”!

Iar când Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, realizez cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, săracu’, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte!

Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-l dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-l şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa. Cu consecinţa firească, a revenirii României, cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca vreodată, în Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el s-o păţească.

Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu... De plătit, fireşte, tot noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-l vom plăti înzecit, însutit, înmiit poate!

Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-l credem pe Ceauşescu, acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut ''revoluţia'', ezităm să-l recunoaştem, ca să nu ne facem de râsul lumii. Eu unul, i-aş recunoaşte lui Ceauşescu măcar meritul de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat. M-am dumirit de aceasta când Guvernul Boc a aprobat, parcă prin 2008 să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari şi nici nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte indicaţii superioare. Am scăpat de dracu’, şi am dat peste ta-su!

Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pământul nostru sfânt. Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă? Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat de violenţă, de sânge, de generali şi colonei.

Drept care, în locul acestora şi în acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru.. sanchi - dezvoltare, şi alte ''agenturi''! Asta, fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori.

La drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile?

S-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a poporului român. Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod sistematic şi programat? Cine a programat această cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!

Sigur, vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou, datori! Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt bănci americane, occidentale, interesele lor – ale băncilor şi ale statului american fiind foarte coincidente!

Nu am nimic împotrivă să se îndatoreze statul român la Banca Naţională a României... Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile în care accept să-l creditez! Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos încă cu mult înainte de decembrie 1989 şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte. Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii ‘70...

În vremea Guvernării NĂSTASE, România a mai ajuns o dată, aproape de independență, achitând datoria către Fondul Monerat Internațional. Zilele astea îi citim scrisorile domnului Năstase, aflat pentru a doua oară după gratii. Mă bucur că nu a fost și el judecat la Târgoviște și nu a împărțit aceeași soartă cu ''tiranul'' Nicolae. După Năstase a urmat Guvernul BOC, de ale cărui performanțe ne putem încă ''bucura'', prin studiul graficelor care demonstrează dezastrul economic produs în anii care au urmat.

Să revenim, dar, la subiectul nostru... Acum, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a lucrurilor a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: ACȚIUNEA CRIMINALĂ a unor persoane ce pot fi nominal identificate!

Scopul principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti. Au asmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau secui, acțiune cu care nu sunt de acord, însă noi am crezut că aceştia sunt singurii care atentează la suveranitatea naţională a românilor.

Din nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea. Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii, de azi şi de mâine cu care se confruntă România.

Final fără concluzii... SĂ NE AJUTE DUMNEZEU - să trecem cu bine și cu MINTE, și peste acest an!

INSOMNII... despre VIAŢĂ

Am citit astăzi o ştire despre o persoană cunoscută, aproape prieten, care a făcut infarct şi a murit. La 34 de ani. N-avea părinţi, soţie sau copil, reuşise să îşi facă un business al lui şi o casă frumoasă. A simţit la birou ceva ca o răceală, s-a dus acasă să îşi facă un ceai cu lămâie. A deschis laptopul, s-a întins în pat şi nu s-a mai trezit.

Şi întâmplarea asta mă face iar să mă înfurii şi să mă întreb violent: la ce bun toate astea? Poate sunt egoismul şi spaima cele care mă întreabă asta, gândindu-mă că nu mai am mult până voi schimba prefixul, iar vârsta mea va începe cu 3… Oamenii ştiu să personalizeze orice eveniment, oricât de universal şi implacabil, de parcă doar lor le-ar fi soartă sau frică.

Ce mă înfurie din toată treaba asta este inconştienţa cu care ne trăim viaţă. Şi nu, n-am chef de ipoteze: avea cazuri de afecţiuni cardio în familie, se certase cu iubita, a clacat sub presiune, astea sunt nişte chestiuni secundare. Totul vine de la cum ne trăim viaţa. De la priorităţile pe care ni le setăm total aiurea. De la tâmpenia din capul nostru care ne face să credem că vom mai avea încă o viaţă după pohta inimii, în care să ne dedicăm tuturor acelor lucruri pe care nu le-am făcut “bine” în viaţa de acum. Inepţii, baliverne, imaturităţi, amăgiri grosolane!!! Ne trezim bezmetici, plecăm la serviciu ca să câştigăm bani, faimă, capital de imagine, trei ouă, o maşină şmecheră, un card de credit pe care îl au doar unii.

Ne masacrăm timpul liber cu obiceiuri şterse, într-o obsesie permanentă de a păstra planurile vieţii într-un echilibru de toată jena. Ne mascăm cearcănele datorate ratelor depăşite la bănci sau chiriilor pe care nu avem cu ce le plăti. Zâmbim frumos şi tâmp către cei din jur, totul într-o încercare penibilă de a crede că armonia poate fi păstrată prin eterne falsuri: de identitate, de spirit, de principii. Ne bucurăm ca proștii de orice mărire de salariu sau bonus, acceptând prin primirea lui să rămânem sclavii statului peste program şi al dependenţei mentale de un job. Butonăm ca nebunii smart phone-urile şi căutăm ce nu vom găsi niciodată în plasticul ăla inert care ne promite munţi de minuni şi prietenii worldwide.

Ne împroşcăm încrederea în noi cu insulte pentru orice eşec stupid, ne schilodim respectul faţă de propria persoană ori de câte ori alţii ne coboară şi tot deodată trecem peste clipele curate din viaţa noastră cu o ignoranţă crasă, avizi de atingerea unui nou obiectiv. Şi în timpul ăsta în bietul nostru corp şi în pârdalnica aia de minte, în neregenerabila noastră inimă, se adună tot mai multe, ca sacii neridicați din pubelele de gunoi. Suntem mahmuri, obosiţi, ațipiți, stresaţi, presaţi, telecomandaţi.

Şi îi înjurăm de mama focului pe ăia care au plecat de nebuni în jungla africană să trăiască cu leii, pe ăia de au demisionat din vreun post de management şi s-au apucat de pictat sau pe ăia care câştigă salariul minim pe economie ajutând bătrâni să îşi trăiască restul de viaţă împăcaţi. Nu scapă de ocare nici ăia de şi-au părăsit familiile şi au mers după sufletul pereche, ori ăia care şi-au făcut fermă eco la ţară, lăsând apartamentele toxice din buricul târgului în soarta altor inconştienţi. Îi înjurăm pentru că vedem în ei ceva ce noi fie n-am cunoscut niciodată, fie am pierdut pe drum: trăirea pentru ceea ce înseamnă ceva. Pentru ceea ce nu este trecător, meschin sau crud. Pentru ceea ce ne face fericiţi şi ne aduce împăcarea de sine, urmat apoi de supraestimatul succes, căci nimeni nu poate concura cu un om care îşi face din pasiunea sa o meserie.

Intuim în oamenii pe care îi boscorodim sclipirea din suflet care dă arcuirii sprâncenelor, colţurilor gurii şi irisului ochilor o seninătate neînţeleasă, mai ceva ca un mister rupt din cărţile cu detectivi. Faci de toate, te agiţi, dansezi după cum îţi cântă alţii, vrei să strângi mai mult, mai mult, calci pe cadavre să ajungi unde crezi că o să te simţi ca un împărat … Transpiri, lăcrimezi, strângi cureaua, impresionezi, rabzi şi pentru ce? Pentru ca într-o zi să nu mai fii. Sau să fii o legumă într-un azil. Sau poate un muribund care nu se dă dus, povară pentru copii şi alte rude din dotare. Asta, dacă mai apuci … Dacă nu mori stupid, lăsând viaţa să te învingă la cel mai abil joc la care se pricepe şi în care te-a atras pe nesimţite: iluzia că i-ai descoperit esenţa. Undeva într-un colţ al minţii tale, ştii că n-ai aflat-o, aşa că te prefaci că trăieşti, joci un personaj şi într-o zi regizorul decide să te scoată din scenă. N-ai drept de replică, că eşti deja mort.

În timp ce tu gesticulai, scuipai, mârâiai sau trudeai, te sacrificai, te puneai în fund şi în cap ca să reuşeşti, oamenii mureau în jurul tău: profesori, părinţi, copii, fraţi, surori, unchi, mătuşi, bunici, vecini, colegi, prieteni .. Şi tu n-ai văzut, n-ai simţit nicio clintire în ceea ce părea mersul hotărât, bărbătesc în marea farsă pe care o numeai viaţă. Cum să vezi dacă soarele tot răsare, cocoşul tot cântă, florile tot înfloresc, troleul tot vine în staţie?

Numai că ăl de s-a dus nu se mai întoarce … Atât …

Mă chinuiesc de mulţi ani să mă bucur de lucrurile simple şi frumoase … Uneori îmi iese, alteori mă comport stupid şi las toate aşa zisele încercări ale vieţii să mă doboare, aşa zisele lecţii de nimic să mă facă să mă simt de doi lei …

Trebuie să învăţ şi să reînvăț, să îmi crească iar aripi, să îmi trag pleoapa de pe ochi, să îmi regăsesc “lia-ciocârlia” şi apoi să trăiesc: un miros de zambilă, un cub de gheaţă în sucul de portocale proaspăt stoarse, o ciorbă cu zeamă de varză cu prietenii de mahmureală, o cafea la ibric cu prietenul din liceu, un zâmbet de recunoştinţă din partea unui străin, un grătar cu neamurile, un “fazan” jucat cu colegii de birou, o partidă de amor cu strigături într-o vineri dimineaţă. O vizită doar la tine în suflet, la mormântul cuiva drag, o după-amiază de filosofări copilăreşti cu cea dragă...

Nu contează ce faci, atâta timp cât priorităţile tale sunt dedicate înainte de orice sănătăţii tale: emoţionale, mentale, trupeşti. Atâta timp cât trăieşti azi atât de frumos încât să apuci senin şi ziua de mâine. Fă-ţi o listă, pune în ea tot ceea ce te îmbolnăveşte, schilodeşte, amărăşte în viaţa de zi cu zi. Trece lângă fiecare factor toxic o poţiune de vindecare şi apoi dă-i bice: memorează ce ai de făcut, dă foc hârtiei pe care ai notat şi apucă-te să schimbi ce te omoară, fie că este o iubire chinuitoare, un job demotivant, prieteni doar cu numele sau atitudinea ta faţă de viaţă pur şi simplu. Nu te întinde în pat riscând să nu te mai trezeşti!

S-ar putea să ajungi la Sfântul Petru şi când îţi va proiecta filmul vieţii tale să mai mori o dată doar de ciudă că nu ai trăit frumos.