De cele mai multe ori în zilele noastre, ideea respectului de sine, a demnității și independenței este legată automat de un stil de viață un pic aristocratic... Cu toții ne dorim ca la un moment dat să ajungem să ni se deschidă ușa, să ni se vorbească de jos, să fim răsfățați la fiecare pas pentru că... ne-am ajuns. Goana după recunoaștere este strâns legată de posibilitățile financiare. E în natura noastră să ne dorim întotdeauna mai mult, mai frumos, mai... oricum, mai bine să fie. Dar este aceasta oare normalitatea? Ori normalitatea în sine nu este decât o idee supraevaluată, trântită în context ori de câte ori un formator de opinie rămâne fără argumente?
Vreau să vorbim astăzi despre dorință, acest mecanism complicat care transformă de multe ori moftul în nevoie. Unul dintre domeniile în care din această cauză s-a ajuns la risipă este cel alimentar. Regia este mereu aceeași, iar mecanismul este simplu:
- se ia o țară proaspăt scăpată de sub "terorile comunismului", se face praf industria, agricultura, iar pe terenul viran lăsat în urmă după vânzarea ultimului gram de fier vechi se trântesc niște măgăoaie de supermarketuri din care populația să cumpere absolut tot;
- urmează o perioadă în care micii producători locali sunt falimentați din cauza politicilor de prețuri aplicate de marile lanțuri, magazinașele de cartier se închid unul după altul, iar la sfârșit rămân doar granzii, să facă monopolul...
Așa ne cam găsim noi în România anului 2015, la un sfert de secol după judecarea și condamnarea în regim de urgență a cuplului Ceaușescu la pedeapsa capitală. (Așa zic și eu justiție... Lucru bine făcut. Și repede, să nu se trezească norodul.) Un "teritoriu" încadrat de niște granițe la care ne rugăm să ne fie "dărâmate", pentru că... Schengen dom'le! Oare a cât-a țeapă va mai fi și aceasta, după sutele din care încă nu ne-am trezit? Ce va mai rămâne în stilul ăsta, sper să nu apuc să văd. Că popor suveran oricum nu mai suntem., independenți nici vorbă, identitatea o vom uita fără "ajutor", doar din inerția evoluționismului spre uniformizare...
Revin la subiectul propus, cu voia dumneavoastră...
Într-o zi însorită de martie, sfârșit de săptămână, ies curios prin jurul blocului, să mai iau pulsul străzii. La o oră potrivită pentru a desăvârși planurile mesei de seară, decid să ocolesc supermarketul de la care îmi fac de obicei cumpărăturile și să opresc puțin mai departe, în dreptul unei ciudate construcții în jurul căreia observ ceva lume circulând, ușor trecuți de prima tinerețe.
- Asta e PIAȚA, îmi spun!
Mă îndrept ușor timorat înspre centrul intreprinderii, deloc convins despre potențialul zonei, dar curios de fel, fac tacticos câteva ture printre tarabe și mă înființez în dreptul uneia la care am descoperit niște legături semețe de ceapă, ce nu mai văzusem din copilărie, în grădină la mama. Imediat mă îmbie o voce blândă:
- Ce să-ți dea maica?
Ridic privirea și rămân uimit de frumusețea bătrânei trecută bine de 70 de ani, care în același timp începe să umble printre comorile expuse la vânzare, doar-doar o să pun ochii pe ceva. Tocmesc bunătățile, mi le pune într-o pungă de-un leu și pornesc mai departe, ușor intimidat de mulțimea de saluturi din partea fiecărui expozant... Nu trec 20 de secunde și îmi aduc aminte că pentru salata de seară mi-ar trebui și câțiva castraveți. Imi fac cu greu loc printre aromele tuturor fructelor pământului și într-un final ajung la o tarabă plină-ochi de curcubitaceele mult dorite!
Văzut, plăcut, ales, negociat, rezolvat! Totul se petrece cu o plăcere greu de exprimat în cuvinte, de parcă fiecare vânzător ar avea câte un cufăr cu bijuterii, iar eu, față nobilă, îmi aleg cu foarte mare grijă podoabele pentru vreun mare bal... Și nu e deloc forțată comparația, față de mărfurile cu care marile lanțuri comerciale ne-au obișnuit, aceste produse fiind adevărate bijuterii, având culoare, miros, gust și substanțele nutritive prevăzute în prospectul original de Natură, cu mult timp înainte de invenția geneticii...
Țăranul de la piață, cel care acasă are familia pe câmp sau în solar, este marea podoabă a agriculturii noastre! Am ținut să leg aceste rânduri cu gândul că mâine, alții ca mine vor fi măcar curioși să (re)descopere PIAȚA. Un teritoriu fascinant, în care mărfurile au "asistenți" care te îmbie să le guști mai întâi, îți povestesc cum au fost sădite și când le-au recoltat, îți umplu traista cu minunile lor și mai lasă și la preț, culmea, oricum mai mic decât cel de la "raft". Suntem o țară bogată, cu ce ne-a mai rămas, iar aceste mici rămășițe din tradiția creșterii fructelor și legumelor merită ajutate să supraviețuiască "privatizării conștiinței românești". De câte ori v-ați simțit speciali în marile magazine ticsite cu mărfuri de pe Dumnezeu știe unde aduse, pompate cu cele mai dăunătoare substanțe doar de dragul de a crește repede și mari, chiar la prețuri peste cele practicate de piața locală? De câte ori "v-au vorbit" legumele la raft, spunându-vă povestea lor, de unde provin și cât de gustoase vor fi? Dacă vreți să vedeți puțină viață adevărată, să vă răsfățați voi înșivă cu niște produse de calitate și cu luxul de a vedea privirea senină, ori mâinile crăpate de muncă ale celor care au cultivat acele fructe și legume, faceți un drum la piață! E mai aristocratic decât pare la prima vedere, este mai respectabil decât vor reuși vreodată marile magazine să vă facă să simțiți, mai sănătos pentru organismele noastre otrăvite la fiecare pas și pentru economia locală... V-o spune un patriot.
Vreau să vorbim astăzi despre dorință, acest mecanism complicat care transformă de multe ori moftul în nevoie. Unul dintre domeniile în care din această cauză s-a ajuns la risipă este cel alimentar. Regia este mereu aceeași, iar mecanismul este simplu:
- se ia o țară proaspăt scăpată de sub "terorile comunismului", se face praf industria, agricultura, iar pe terenul viran lăsat în urmă după vânzarea ultimului gram de fier vechi se trântesc niște măgăoaie de supermarketuri din care populația să cumpere absolut tot;
- urmează o perioadă în care micii producători locali sunt falimentați din cauza politicilor de prețuri aplicate de marile lanțuri, magazinașele de cartier se închid unul după altul, iar la sfârșit rămân doar granzii, să facă monopolul...
Așa ne cam găsim noi în România anului 2015, la un sfert de secol după judecarea și condamnarea în regim de urgență a cuplului Ceaușescu la pedeapsa capitală. (Așa zic și eu justiție... Lucru bine făcut. Și repede, să nu se trezească norodul.) Un "teritoriu" încadrat de niște granițe la care ne rugăm să ne fie "dărâmate", pentru că... Schengen dom'le! Oare a cât-a țeapă va mai fi și aceasta, după sutele din care încă nu ne-am trezit? Ce va mai rămâne în stilul ăsta, sper să nu apuc să văd. Că popor suveran oricum nu mai suntem., independenți nici vorbă, identitatea o vom uita fără "ajutor", doar din inerția evoluționismului spre uniformizare...
Revin la subiectul propus, cu voia dumneavoastră...
Într-o zi însorită de martie, sfârșit de săptămână, ies curios prin jurul blocului, să mai iau pulsul străzii. La o oră potrivită pentru a desăvârși planurile mesei de seară, decid să ocolesc supermarketul de la care îmi fac de obicei cumpărăturile și să opresc puțin mai departe, în dreptul unei ciudate construcții în jurul căreia observ ceva lume circulând, ușor trecuți de prima tinerețe.
- Asta e PIAȚA, îmi spun!
Mă îndrept ușor timorat înspre centrul intreprinderii, deloc convins despre potențialul zonei, dar curios de fel, fac tacticos câteva ture printre tarabe și mă înființez în dreptul uneia la care am descoperit niște legături semețe de ceapă, ce nu mai văzusem din copilărie, în grădină la mama. Imediat mă îmbie o voce blândă:
- Ce să-ți dea maica?
Ridic privirea și rămân uimit de frumusețea bătrânei trecută bine de 70 de ani, care în același timp începe să umble printre comorile expuse la vânzare, doar-doar o să pun ochii pe ceva. Tocmesc bunătățile, mi le pune într-o pungă de-un leu și pornesc mai departe, ușor intimidat de mulțimea de saluturi din partea fiecărui expozant... Nu trec 20 de secunde și îmi aduc aminte că pentru salata de seară mi-ar trebui și câțiva castraveți. Imi fac cu greu loc printre aromele tuturor fructelor pământului și într-un final ajung la o tarabă plină-ochi de curcubitaceele mult dorite!
Văzut, plăcut, ales, negociat, rezolvat! Totul se petrece cu o plăcere greu de exprimat în cuvinte, de parcă fiecare vânzător ar avea câte un cufăr cu bijuterii, iar eu, față nobilă, îmi aleg cu foarte mare grijă podoabele pentru vreun mare bal... Și nu e deloc forțată comparația, față de mărfurile cu care marile lanțuri comerciale ne-au obișnuit, aceste produse fiind adevărate bijuterii, având culoare, miros, gust și substanțele nutritive prevăzute în prospectul original de Natură, cu mult timp înainte de invenția geneticii...
Țăranul de la piață, cel care acasă are familia pe câmp sau în solar, este marea podoabă a agriculturii noastre! Am ținut să leg aceste rânduri cu gândul că mâine, alții ca mine vor fi măcar curioși să (re)descopere PIAȚA. Un teritoriu fascinant, în care mărfurile au "asistenți" care te îmbie să le guști mai întâi, îți povestesc cum au fost sădite și când le-au recoltat, îți umplu traista cu minunile lor și mai lasă și la preț, culmea, oricum mai mic decât cel de la "raft". Suntem o țară bogată, cu ce ne-a mai rămas, iar aceste mici rămășițe din tradiția creșterii fructelor și legumelor merită ajutate să supraviețuiască "privatizării conștiinței românești". De câte ori v-ați simțit speciali în marile magazine ticsite cu mărfuri de pe Dumnezeu știe unde aduse, pompate cu cele mai dăunătoare substanțe doar de dragul de a crește repede și mari, chiar la prețuri peste cele practicate de piața locală? De câte ori "v-au vorbit" legumele la raft, spunându-vă povestea lor, de unde provin și cât de gustoase vor fi? Dacă vreți să vedeți puțină viață adevărată, să vă răsfățați voi înșivă cu niște produse de calitate și cu luxul de a vedea privirea senină, ori mâinile crăpate de muncă ale celor care au cultivat acele fructe și legume, faceți un drum la piață! E mai aristocratic decât pare la prima vedere, este mai respectabil decât vor reuși vreodată marile magazine să vă facă să simțiți, mai sănătos pentru organismele noastre otrăvite la fiecare pas și pentru economia locală... V-o spune un patriot.
